Enigma Otiliei, G. Calinescu, Rolcris

Enigma Otiliei ar fi trebuit să se numească la început „Părinții Otiliei“, dar editorul, din rațiuni comerciale, i-a schimbat titlul și astfel factura sa balzaciană a putut fi recunoscută doar citindu-l, ce-i drept, cu pasiune. A fost un triumf cu personajele sale extrem de reușite, având fiecare câte un defect constitutiv: moș Costache era tipul avarului, Aglaia, baba absolută, Simion, bărbatul Aglaiei, un maniac, Titi, maleficul întârziat mintal, Aurica, fata bătrână și înrăită, Stănică Rațiu, arivistul fără scrupule ș.a.m.d. Printre acești mici monștri din Bucureștiul începutului de secol XX, două personaje sunt luminoase, Felix, student medicinist orfan, și Otilia, o tânără de asemenea orfană, frumoasă și inteligentă, pusă în fața unei alegeri greu de făcut. Otilia trebuie să accepte iubirea lui Felix, tânăr, dar cu perspective, sau patronajul cvasipatern al unui moșier bogat, dar bătrân, Pascalopol. Alegerea finală a fetei și veștile pe care Felix, ajuns peste ani o somitate profesională, le primește despre Otilia întăresc ideea că editorul din 1938 al acestui roman a fost inspirat folosind în titlu cuvântul „enigmă“.

„Romanul Enigma Otiliei este construit cu meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers și de închegat în fizionomia lui. Iată de ce vedem, în noua carte a dlui Călinescu, o vocație de prozator și descifram o structură epică.“ Pompiliu Constantinescu, critic literar, la apariția romanului Enigma Otiliei

G. Călinescu (1899–1965), scriitor, publicist și istoric literar cu o operă vastă, unul dintre cei mai importanți critici literari români. Numele sub care este cunoscut în istoria culturii române este de fapt un cvasipseudonim, fiindcă la naștere se numea Gheorghe Vișan, iar apoi a fost adoptat de un impiegat de gară, Constantin Călinescu. A studiat la București și la Roma, unde a fost bursier și s-a format sub îndrumarea istoricului literar Ramiro Ortiz. A strălucit ca istoric și critic literar și în perioada interbelică, și după 1944 și nici măcar angajamentele sale politice, oportuniste și vinovate, nu l-au lipsit de epitetul atribuit chiar de E. Lovinescu, și anume „divinul critic“. Istorie și critică literară: Viața lui Mihai Eminescu (1932), Opera lui Mihai Eminescu (1934), Viața lui Ion Creangă (1938), Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Proză: Cartea nunții (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965).